Vrrruumm…dăm pedală!

Aveam 10 ani când am primit cadou prima bicicletă. Un Pegas alb, model care se îndoaie la jumate, cu ghidon și șa detașabile. O nebunie. Părea desprinsă din filmele S.F., era a mea și n-aveam nici o idee cum funcționează. Vreo săptămână am ținut-o pe balcon, sprijinită pe cric. Din când în când mă mai urcam pe ea, să văd cum îmi stă, apoi mă dădeam jos, o mai ștergeam puțin de praf, iar mă urcam pe ea, și tot așa. Nu știam să merg, n-aveam nici o idee cum să-mi țin echilibrul și era clar că în ritmul acela nici n-aveam să-nvaţ vreodată. Asta până în ziua când m-am hotărât că vreau să fac ceva cu viața mea și să deprind tainele mersului pe biclă. S-a întâmplat pe 11 august 1999. Țin mine data exactă pentru că în aceeași zi, dacă vă mai aduceți aminte, a fost și eclipsa de soare.

Sigur că primele lecții au fost cu julituri, căzături și plânsete, dar și satisfacția pe care am avut-o când am început să mă prind cum stă treaba a fost pe măsură. Şi după ce te-ai chinuit puţin să înveţi să mergi pe ea, parcă ar fi şi păcat să nu încerci panta aia de la ieşire din sat. Senzaţia a fost una foarte intensă, la început fiind mişto, libertate, alea alea, până când am realizat că frâne ioc, nu sunt bune. Am simţit un gol în stomac, parcă l-ar fi dat Hagi la Cupa Mondială, asta şi pentru că în faţă urma o curbă la stânga destul de periculoasă, iar dacă ţineam drumul drept ajungeam în lac. Ceea ce s-a şi întâmplat, pentru că mi s-a părut mai safe să sar într-o baltă adâncă de câţiva metri decât să încerc o curbă şi să iau asfaltul în braţe.

După un timp am încercat să merg și fără mâini, că doar nu puteam să fiu mai prejos faţă de ceilalţi. Uneori îmi ieșea, uneori era ca-n bancul ăla: "Uite cum mă dau fără mâini, uite cum mă dau fără dinți!". Doar că am avut noroc să nu-mi pierd dinţii. Fiind ghidon detaşabil, sistemul de prindere se mai slăbea uneori şi trebuia sa-l verifici din când în când. Dacă n-o făceai şi aveai ghinionul să se deplaseze stânga sau dreapta, erai bine pa, că roata se ducea în direcţia opusă ghidonului iar următorul pas era să faci cunoştinţă cu asfaltul.

La un moment dat, într-un moment de plictiseală, m-am gândit ce mişto ar fi să fac o modificare bicicletei, să fie aşa, out of the box, cum s-ar spune. Ştiam că în pod sunt mai multe volane vechi pe care nu le mai foloseşte nimeni, l-am ales pe cel mai potrivit dintre ele şi m-am dus la un prieten care ştia sa se joace cu aparatul de sudură. Aşa a apărut prima bicicletă cu volan din sat. Era un model hibrid pe care îmi pare rău că nu l-am patentat.

Deşi mi-a plăcut mai mult ca prima, avea un mare dezavantaj: nu prindea viteză. Bine, ea nu era făcută pentru viteză, dar eu mă încăpățânam să-i dau în ea, să fiu rebel. Mi-a plăcut viața. Atât de mult încât, într-o zi, în încercarea mea de-a mă ține după doi prieteni care aveau un avans considerabil, am reușit să cad cu bicicleta, să aterizez pe burtă și ea să-mi vină în cap. Știu, pare destul de greu, dar drumul nu era asfaltat, era o uliță de țara plină de gropi. Roata din față s-a oprit în groapă, eu am plonjat spectaculos pe burtă iar bicicleta, în urma mea, mi-a dat fatala. Aia a fost ultima și cea mai nasoală trântă pe care am luat-o din plin. Dacă n-ar fi dureros, aș recreea scena doar că să pot să fac milionul de vizualizări în 24 de ore.

Nu m-am mai plimbat pe o bicicletă de mult timp, iar pe un Pegas n-am mai pus mâna de când am renunţat să mai merg la ţară. Şi asta se întâmpla acum vreo 10 ani. Anul ăsta s-a schimbat însă treaba, căci au venit prietenii de la Bicicletele Pegas cu vreo 15 bucăţi şi le-au dat la liber. Este un sentiment foarte mişto să vezi nişte adulţi cum se bucură că pun mâna pe bicicleta copilăriei. Aveţi mai jos clipul, în caz că nu l-aţi văzut până acum.

Comentarii